Timbru

Eram în vacanța de vară după clasa a șaptea, în tabără la Sângeorgiu, undeva prin jub. Bistrița. Eram îndrăgostit infatuat de o colegă de clasă. Din păcate, habar n-aveam ce înseamnă să ai prietenă, și cu atât mai puțin cum se curtează o fată. Mergeam la discoteca taberei, dansam sau stăteam pe tușă cu gesturi studiate și foarte virile, în imaginația mea, încercând să “marchez terenul”.

Era în 1991. Eram încă drogați cu libertate, aveam impresia că orice e permis, ne întreceam în excese. Plete! Băieți cu cercel! Blugi găuriți în genunchi! Muzică la maxim! Mi se păreau culmea dezmățului și voiam să mă înfrupt până la refuz din fructele interzise.

Imi amintesc refrenele la discoteca din tabără… Come on girls to the cowboy dance. Scream! Can’t touch this. Come on come on join the joyriiiide, join the joyride. Aaah, Joyride a fost dragoste la prima auzire.

Din tabăra de la Sângeorgiu am prins o pasiune pentru Roxette, duet suedez format din Per Gessle și Marie Freriksson. Aveau un sunet foarte pop, care de prin 95 încoace e considerat mult prea kitsch și siropos ca să poată atenta la urechea unei persoane de bun simț cu minim de coolness.

La epocă însă nu mă mai saturam. Mi-am înregistrat albumul pe casetă Raks, la studio Akai 99. Am început să cumpărar orice fițiucă ce pomenea de ei. Când îi auzeam la radio sau la TV eram în extaz. Ascultam și altă muzică pe lângă, dar eram fan Roxette. Când apărea un nou album, sau când descopeream un bootleg pe casete poloneze, făceam pe dracu-n patru ca să îl am. Camera mi-era tapetată cu posterele lor. Tot tacâmul. Pasiune totală. Dacă ar fi avut un spectacol în România, probabil m-ați fi văzut la televizor la concert, pe jumătate leșinat, ud între picioare, plângând, târât de gardieni afară din public.

In 1996 terminam liceul, iar roxette-istul din mine începea să se pipernicescă pe zi ce trece. Queen, U2, Guns’n'Roses, Ugly Kid Joe, Aerosmith, Prince, Red Hot Chilly Peppers, Genesis, Die Fantastiche Vier, Die Toten Hosen, Nirvana, etc. Se înfiripa cool-ul în mine, știam deja ce înseamnă să ai prietenă și începeam să am idei vagi depre cum se curtează o fată.

Mai 2008. Ascult mai mult podcasturi, rock classic și alterntiv, jazz și world, etc. Imi aduc aminte uneori de Roxette și de cât de mult îmi plăceau. Ieri, în tren, îmi pun să ascult un album bootleg official, adică o compilație de rarități scoasă chiar de ei. Interesant, cunosc deja majoritatea melodiilor, meseriași polonezii cu casetele lor.

In timp ce ascult, îmi dau seamă că îmi plac din nou, la fel de mult ca pe vremuri. Cele mai power ballads, cele mai blues bluzuri. Probabil mă ramolesc. Poate am avut doar o săptămână mai ciudată. Dar am chef să anunț, sus și tare:

Mă cheamă Gabriel, am 30 de ani și sunt fan Roxette.

PS: Măcar nu-s manele.

PPS: Am impresia că ultimele dâre de cool s-au cojit de pe mine azi dimineață în duș.